Login

Sfatul Terapeutului

Adolescenţa ca etapa a dezvoltarii umane

Adolescenta ca etapa a dezvoltarii umane

Dacă părerile specialiştilor asupra vârstei care cuprinde adolescenţa sunt împărţite, cei mai mulţi luând însă ca reper intervalul 14-18 ani, unanimitatea apare în ceea ce priveşte specificul acestei perioade, considerată cea mai dificilă, dar poate şi cea mai frumoasă etapă a existenţei. Este o fază a tranziţiei, a aşezării lucrurilor şi a dirijării lor într-o anumită direcţie, pentru că schimbările petrecute acum vor influenţa ceea ce individul va fi în viitor. Criza adolescenţei provine tocmai din cele două forme antagonice de statut: cea de fost copil și cea de viitor adult, antagonism care stă la baza construirii unei noi identităţi.
Principalele sarcini ale adolescentului sunt considerate de către specialişti a fi: „dezvoltarea independenţei emoţionale faţă de părinţi, înţelegerea şi acceptarea sinelui, înţelegerea sex-rolurilor, îndeplinirea satisfăcătoare a tuturor rolurilor şi dezvoltarea conştiinţei sociale” (Garrison apud Creţu, 271).
Spre deosebire de pubertate, adolescenţa nu mai este spectaculoasă prin dezvoltarea biologică. Şi la acest nivel, mai degrabă este vorba despre o definitivare a ceea ce a început deja în perioada anterioară: creşterea sânilor şi apariţia primei menstruaţii la fete şi îngroşarea vocii, dezvoltarea pilozităţii şi a organului sexual la băieţi. Se realizează o armonizare a trăsăturilor la nivel facial, iar sistemul muscular se dezvoltă sub raport funcţional (Creţu, 274).
Importanţa dezvoltării biologice din acest interval este însă fundamentală dintr-un alt punct de vedere: imaginea corporală devine esenţială în formarea conştiinţei de sine. Aspecte fizice specifice acestei perioade, precum acneea, pot juca un rol foarte important în dezvoltarea psihică a adolescenţilor.
Sub aspect biologic, mai reprezentativă este maturizarea sexuală, iar masturbarea „îi oferă adolescentului o modalitate de a găsi locul noilor simţăminte sexuale între cele vechi, pe care le-a învăţat în copilărie” (Berne, 205).
Dacă modificările biologice nu sunt importante decât în primul rând prin implicaţiile lor asupra imaginii de sine a adolescentului, dezvoltarea cognitivă are poate parte de cel mai spectaculos traseu al său. Acum are loc ceea ce Piaget numeşte „desăvârşirea stadiului operaţiilor formale” (Creţu, 270), iar în acelaşi timp, „scad pragurile senzoriale şi creşte operativitatea explorării percepţiei oricărui tip de stimul” (idem, 274). Gândirea perfecţionează capacitatea de a lucra cu un număr mare de informaţii şi cu diferite grade de abstractizare, iar volumul memoriei creşte. Vocabularul se îmbunătăţeşte, pentru că adolescentul este mult mai atent cu imaginea de sine şi are nevoie de un suport informaţional prin care să răspundă adecvat nevoii lui de cunoaştere în scopul afirmării. Dezvoltă totodată trăsături ignorate până acum, precum fluenţa şi expresivitatea în vorbire, ca urmare a grijii manifestate faţă de părerea pe care şi-o fac ceilalţi despre el. În ceea ce priveşte motivaţia, schimbările decurg şi ele tot din nevoia de autorealizare şi autoafirmare, iar în cazul voinţei, scopurile stabilite nu se mai întâmplă în viitorul imediat, ci sunt de perspectivă, fiind urmărite totodată cu tenacitate.
Specifică acestei perioade este şi apariţia sentimentului primei iubiri, „cu un grad ridicat de conştientizare a experienţei afective” (ibidem, 288).
Personalitatea capătă valenţe deosebite în această etapă. Ea intră, mai ales în jurul vârstei de 18 ani, într-un proces de definitivare, în ciuda faptului că poate cuprinde încă o multitudine de aspecte tipice pentru acest interval. Situarea unui adolescent exclusiv în tiparele vârstei lui duce la ignorarea specificului personalităţii acestuia şi la neînţelegerea sa ca individ cu identitate proprie. De altfel, Erik Erikson considera ca principala problemă cu care se confruntă adolescenţii o reprezintă cea a identităţii.
În ceea ce priveşte specificul gândirii, ea se abstractizează, iar întrebările nu mai sunt ancorate în prezent, ci în viitor: „ce ar putea să fie?” (Elios, Tobias, Friedlander, 71). Apare „visul de perspectivă”, prin care se conturează idealul de viaţă, iar „reveria ocazionează experimente care îi fac pe adolescenţi să scruteze viitorul” (Creţu, 282). Clarificându-se concepţiile despre lume şi viaţă apare nevoia de intimitate, de posibilitate de reflecţie, dar şi pericolul intraverţiei excesive, al însingurării. Imaginaţia creatoare devine un mod de exprimare, stimulată fiind şi de accesul la muzică, filme sau internet. Atitudinea şi comportamentul stau sub semnul opozabilităţii, iar preferinţele adolescenţilor se îndreaptă către domenii considerate neconforme cu alegerile adulţilor. Vestimentaţia, accesoriile şi coafura, în special în cazul adolescenţilor extravertiţi, încearcă să iasă cât mai mult din tipare. Este, de fapt, momentul în care adolescenţii îşi dau seama că pot face alegeri autonome. Dacă iniţal „încearcă să urmeze preceptele părinţilor, ulterior se revoltă împotriva lor”, urmând ca, spre sfârşitul adolescenţei „fie să se aşeze şi să urmeze preceptele, fie să se desprindă definitiv de ele” (Berne, 208).
Toate acestea au fost numite „comportamentele de tranziţie”, „comportamente pe care adolescenţii le folosesc pentru a semnala viitoarea maturitate” (Adams, Berzousky, 27).
Vorbindu-se despre dimorfismul pshihologic al adolescenţilor, s-au luat în considerare trei aspecte: intuirea propriei incompletitudini (defectele), dorinţa de autoperfecţionare (de unde şi refuzul de a se supune autorităţii reprezentate de părinţi şi profesori) şi căutarea de modele greu de atins (Şchiopu, 51).
În ceea ce priveşte contextul social, primul aspect care dirijează specificul dezvoltării îl constituie încercarea detaşării de familie, chiar dacă independenţa câştigată va fi una relativă. Relaţia cu părinţii, atitudinea faţă de nevoile adolescentului şi capacitatea de a-l înţelege vor avea o influenţă majoră asupra dezvoltării acestuia. Există, de altfel, cinci patternuri familiale care conduc la patologie în comportamentul adolescentului: „situaţia complicată, ultraprotecţia, rigiditatea, evitarea conflictelor şi rezolvarea ineficientă a lor” (Adams, Berzousky, 587)”. „Conflictul cu părinţii în ceea ce priveşte identitatea şi problemele de autonomie este mai intens la adolescente, care au înregistrat scoruri mai mici la măsurarea autonomiei emoţionale decât baieţii” (idem, 584).
Pentru un adolescent, poate că nimic nu contează mai mult decât părerile prietenilor. În strădănia împotrivirii sale la tiparul social impus de şcoală sau familie, suportul social care substituie tot ceea exclude la nivel relaţional este reprezentat de grupul de prieteni. Pe cât de intensă este obstinaţia arogantă cu care se refuză conformarea la contextul social general, pe atât de mare este afilierea la grup. Identificarea se dovedeşte a fi aproape totală, la nivel gestual, verbal, vestimentar ori comportamental, iar explicaţia vine şi din teama excluziunii din grup, deoarece acesta reprezintă contextul în care adolescentul îşi găseşte atât confirmarea ca individ, cât şi depăşirea problemelor cu care se confruntă. O altă explicaţie ar fi că dacă „la început, cercetorii au crezut că asemănările izbitoare dintre prietenii tinerilor sunt determinate, în mod firesc de presiunile congenerilor, studiile au demonstrat ca adolescenţii se împrietenesc cu cei care au atitudini, credinţe şi dorinţe similare” (ibidem, 486).
În studiile despre această etapă a dezvoltării umane s-a vorbit deseori despre criza adolescenţei. Oscilarea între copilărie şi maturitate este poate ceea ce conferă specificul de etapă dificilă, cu emoţii duse la paroxism. Este perioada manifestărilor extreme şi asta pentru că emoţiile trăite acum sunt extrem de puternice. Cum procesul de maturizare nu este unul încheiat, adolescentul nu are capacitatea de a le gestiona, iar expresia lor la nivel comportamental atinge deseori paroxismul. Se observă totodată, „tendinţa către risc şi implicarea în comportamente problematice” (ibidem, 424).
În scopul dobândirii originalităţii prin opozabilitate, criza de originalitate a adolescentului se manifestă prin „conduite, soluţii, producţii ostentative ce apar ca expresii ale antitezei creatoare faţă de ceea ce este consacrat, acceptat în ordinea obişnuinţelor, a conduitelor înscăunate şi socotite de toată lumea conforme cu necesităţile” (Şchiopu, 44).
Cât despre cum înfruntă adolescentul tiparele sociale, „principalele tipuri de abatere includ absentarea nemotivată, consumul de alcool şi droguri, fuga de acasă şi incorigibilitatea, iar majoritatea tinerilor de până în 18 ani au prezentat cel puţin o formă de comportament delincvent” (Adams, Berzousky, 550). Teoreticienii au conceptualizat, de altfel, două tipuri de patternuri ale delincvenţei: unul permanent, pe durata vieţii şi unul prezent doar în adolescenţă. Copiii din prima categorie se caracterizează printr-un debut timpuriu al comportamentului delincvent” (idem, 554).
Comportamentul agresiv este o rezultantă a factorilor individuali şi a influenţelor de mediu. În plus, „comportamentul antisocial şi respingerea de către grupurile de congeneri îndeplinesc roluri de factori de risc ce promovează asocierile cu grupurile ce se abat de la norme” (ibidem, 557). La nivel de macro-mediu, explicaţiile sunt desprinse din specificul zonei de locuit, cu accente pe aspectele socioeconomice, nivelul venitului şi al sărăciei ori nivelul de realizare educativă. Influenţele sunt însă contextuale (mediul lărgit), familiale, dar şi individuale (genetice şi ereditare).

Cele mai întâlnite devieri comportamentale ale adolescenţilor sunt:

- sarcina la adolescente (deşi contrar surselor reprezentate de mass-media, procentul adolescentelor care dau naştere unui copil a scăzut în ultimii ani). „Concepţia adolescenţilor despre sex şi semnificaţiile acestuia se bazează probabil pe internalizarea imaginilor culturale despre sex şi relaţii, precum şi pe prorpriile experienţe legate de iubire şi dorinţă” (ibidem, 424);
- consumul de alcool şi de alte substanţe, care, mai ales în combinaţie cu simptomele depresive, reprezintă un factor de risc major pentru tentativele de suicid (ibidem, 496). Studiile relevă însă că băieţii sunt predispuşi la consumul de diverse substanţe, dar şi la o cantitate mai mare şi că la alcool se apelează mai ales în ultima etapă a adolescenţei;
- fumatul;
- tulburările de alimentaţie, care, la adolescenţi, apar de obicei sub forma anorexiei (mai ales în prima perioadă a acestei etape) şi a bulimiei nervoase (mai ales în adolescenţa prelungită) (ibidem, 573). Lăsând la o parte factorii individuali (genetici şi de ereditate), printre factorii psihologici cei mai importanţi se numără modul greşit de percepere a greutăţii corporale şi nemulţumirea în ceea ce priveşte propriul corp. Această nemulţumire, „evaluată prin intermediul chestionareloe sau al estimărilor discrepanţelor faţă de sinele ideal, este mai pronunţată decât inacurateţea estimării dimensiunilor percepute” (ibidem, 577). Astfel, oricum ar arăta, fetele, în special, vor sa fie mai slabe, iar băieţii vor mai multă masă musculară. Ei întrezăresc însă idealurile nerealiste chiar din prima parte a copilăriei, prin modelele estetice reprezentate de păpuşile Barbie şi Ken, iar după ce cresc au acces la modelele promovate prin intermediul televizorului sau al revistelor.
O altă interpretare a acestor tulburări de alimentaţie asociază bulimia cu „lipsa afecţiunii parentale, interacţiunile familiale ostile, impulsivitatea parentală, alcoolismul în familie şi obezitatea”, iar anorexia cu „emoţiile exprimate negativ şi comentariile critice din partea părinţilor” (ibidem, 583).
Tulburările alimentare se corelează de cele mai multe ori cu depresia şi, în plus, „înfometarea cronică pare să intensifice caracteristicile personalităţii preexistente, cum ar fi obsesivitatea” (ibidem, 581).
- depresia şi sinuciderea:
Ele nu trebuie neapărat colerate. „Desi adolescenţii depresivi sunt mult mai predispuşi la sinucidere decât cei care nu sunt depresivi, majoritatea adolescenţilor nu prezintă comportament suicidar (ibidem, 612).
Studiile au arătat că suicidul este a treia cauză a morţii la persoanele tinere şi că depresiile majore sunt mai frecvente la adolescenţi, cauzele acestora din urmă fiind „influenţele sociale: nivelul scăzut al sprijinului familial, nivelul ridicat al conflictului familial, divorţul părinţilor şi erorile cognitive negative” (ibidem, 608). Incidenţa suicidului creşte odată cu vârsta în primul rând şi pentru că adolescenţii dezvoltă abilităţi cognitive mai soficticate. Comportamentul suicidar este asociat de cele mai multe ori cu tulburările afective, consumul excesiv de substanţe şi tulburările de comportament.
Comportamentul deviant al adolescentului poate fi un rezultat al încercării sale de a căpăta o trăsătura de unicitate în ochii celorlalţi, dar şi de a-şi clarifica lui însuşi propria imagine de sine. Este specific vârstei şi dezvoltării din acest interval de ani, dar importanţi de asemenea sunt şi factorii individuali sau de mediu.

Unii specialişti consideră că, de fapt, adolescenţa nu numai că are parte de un avans considerabil pe plan cognitiv, dar şi că, în timpul ei, se ating chiar „vârfurile cele mai înalte în manifestarea unora dintre capacităţile de cunoaştere” (Creţu, 270). În căutarea propriei identităţi şi în încercarea de a se situa într-un cadru social adolescenţii îşi câştigă autonomia, cel puţin pe cea spirituală, experimentând. Este etapa în care realizează că pot alege singuri cu ce să se îmbrace, cât şi cum să mănânce, cu cine să se întovărăşească, dacă şi la ce materie să înveţe, dacă să bea sau să fumeze şi ce să facă în timpul liber.
Criza de originalitate echivalează cu „exprimarea cerinţei de identificare” (Şchiopu, 51). Eul fizic rămâne în centrul autocunoaşterii, eul spiritual este amplificat, iar cel social în curs de consolidare (Creţu 305). Accentul dezvoltării se mută din planul fizic către cel al personalităţii, iar cum te percep ceilalţi pare definitoriu pentru propria percepţie despre tine.

Bibliografie:

Adams, G., Berzousky, M. D. (2009), Psihologia adolescenţei. Manualul Blockwell, Iaşi, Polirom
Berne, E. (2006), Ce spui după “Bună ziua”?, Bucureşti, Editura Trei
Creţu, T. (2009), Psihologia vârstelor, Iaşi, Polirom
Elios, M. J., Tobias, S. E., Friedlander, B. S. (2003), Stimularea inteligenţei emoţionale a adolescenţilor, Bucureşti, Curtea Veche
Sells, S. P. (2005), Adolescenţi scăpaţi de sub control, Bucureşti, Humanitas
Şchiopu, U. (1979), Criza de originalitate la adolescenţi, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

Lasa un comentariu

Facebook si parteneri

Loading

Sustinem

vegani romania

Implant dentar pret

Cauta un terapeut sau adreseaza o intrebare

16026 raspunsuri primite pentru 3300 intrebari