Login

Sfatul Terapeutului

personalitatile depresive

Personalitatile depresive: angoasa de a deveni tu insuti

Continuam prezentarea cartii „Formele fundamentale ale angoasei” (Fritz Riemann), inceputa in articolul precedent, cu o analiza asupra primeia dintre cele patru structuri de personalitate, personalitatea depresiva, si asupra felului in care aceasta se raporteaza la relatii, iubire, manifestarea agresivitatii. Va reamintim ca cele patru structuri de personalitate identificate de psihoterapeutul german Fritz Riemann, pornind de la angoasele care le definesc, sunt:

1. personalitate depresiva (cu angoasa de a deveni tu insuti);

2. personalitate schizoida (cu angoasa de autodaruire);

3. personalitate obsesionala (cu angoasa de schimbare);

4. personalitate isterica (cu angoasa de necesitate).

Tot ca o scurta reluare a ceea ce am prezentat deja in articolul precedent, revenim la cerinta de a deveni un individ inconfundabil, astfel incat sa ne delimitam de ceilalti, cerinta careia i se opune insa angoasa de a deveni tu insuti, angoasa devenirii de sine, de individualizare, angoasa de a nu ne pierde apartenenta la o comunitate, deci angoasa de singuratate si izolare data de diferentele care ne pot face sa ne izolam sau sa fim respinsi de ceilalti. Este angoasa definitorie pentru personalitatea depresiva.

***

Poate ca orice iubire a vietii adulte incearca sa o restabileasca pe cea initiala: iubirea mama-copil, in care ne-am simtit iubiti neconditionat, asa cum suntem. In acelasi timp, ne nastem cu capacitatea de a iubi, dar aceasta capacitate nu se manifesta de la sine, ci trebuie stimulata. Atunci cand suntem iubiti, avem sentimentul propriei valori, iar aceasta iubire primita ne face disponibili si pentru a iubi (Riemann, 70).

Ce se intampla insa cu personalitatile care dezvolta angoasa fata de devenirea de sine, care evita sa-si descopere adevaratul Eu?

In primul rand, partenerul va fi intotdeauna supraevaluat, idealizat, aparand tendinta de dependenta fata de el (dar, in acelasi timp, si tendinta de a-l face pe celalalt dependent, la randul lui), deoarece personalitatile depresive considera ca fara partener nu au cum sa-si exprime iubirea si nici nu au cum sa fie iubiti (deci trebuinte pe care acestia cred ca nu si le pot indeplini singuri). Adica ceea ce psihologul german Erich Fromm spunea in: „Am nevoie de tine pentru ca te iubesc” si „Te iubesc pentru ca am nevoie de tine”. Tendinta personalitatilor depresive este de a ramane cat mai aproape de celalalt (dezvoltand angoasa de pierdere), iar depresia despartirii poate atinge limitele disperarii. Practic, o personalitate depresiva se dedica, se livreaza complet partenerului, considerand ca aceasta este cea mai buna metoda de a-l tine pe celalalt aproape. Solutia pentru astfel de personalitati o reprezinta dezvoltarea autonomiei, a unei cat mai mari independente, dar acest lucru presupune constientizarea propriului Eu, o anumita desprindere de celalalt, deci infruntarea angoasei de pierdere. Astfel incat depresivul renunta la devenirea sa ca persoana, dar aceasta problema ramane deseori inconstienta. Realitatea este ca, pana la urma, devenirea de sine si dezvoltarea autonomiei implica deosebirea fata de ceilalti si o mai mica nevoie de ei, deci, inevitabil, o oarecare izolare. Cu cat avem un Eu mai slab, cu atat suntem mai dependenti (si mai apropiati) de ceilalti (idem, 72-73).

Cum am mentionat mai sus, specific personalitatilor depresive este acea tendinta de idealizare, de supraevaluare a celorlalti si de devalorizare a propriei persoane, pentru ca necrezandu-i cat mai buni pe acestia, relatia cu ei nu poate oferi incredere si, implicit, o dependenta cat mai mare. La randul lui, individul cu personalitate depresiva, in ideea de a nu supara si genera conflicte care sa-i indeparteze pe ceilalti de el, manifesta deseori modestie exagerata, culpabilitate, chiar diverse forme de masochism, fortandu-si limitele tolerantei, invidie fata de cei care iau de la viata ceea ce ar lua si el daca nu i-ar fi frica (idem, 74).

Personalitatea depresiva are ca specific si o foarte neconvingatoare sau neclara exprimare a dorintelor, astfel incat, inevitabil, acestea ajung sa nu se mai indeplineasca, iar persoanele in cauza sa fie dezamagite si sa se autocompatimeasca, dand vina insa pe factori externi precum ghinionul, „doar mie mi se putea intampla asa ceva” sau un anumit context si neintelegand ca neimplinirile acestor asteptari au fost generate chiar de ei. Uneori, autocompatimirea, mila de sine, determina o anumita satisfactie care poate fi suficienta astfel incat sa nu isi mai doreasca altceva (idem, 77).

Depresivul si iubirea

In ceea ce priveste relatiile de iubire, persoanele cu doar cateva accente de personalitate depresiva, au caracteristici dintre cele mai favorabile unei relatii autentice: o mare capacitate de iubire, de empatie, de sacrificiu, ramanand alaturi de celalalt indiferent de greutati si oferindu-i asadar partenerului sentimentul de protectie si afectiune neconditionata. Cind angoasa de pierdere atinge apogeul, persoanele cu puternice accente depresive, pot merge, in cazul separarii, chiar pana la incercarea de suicid, deoarece aceste persoane ajung sa nu traiasca decat prin partener, ientificandu-se intru totul cu ceea ce simte, gandeste sau doreste acesta. In aceasta simbioza, granita dintre cele doua Eu-ri este foarte difuza, deci devenirea de sine aproape o utopie (idem, 78-81).

A fi partener intr-o relatie presupune a mentine o distanta creatoare, care da ambilor parteneri posibilitatea de a fi ei insisi, de a se dezvolta in sine, ca entitati separate. Adevaratul parteneriat este posibil numai intre indivizi de sine statatori, si nu intr-o relatie de dependenta a unuia fata de celalalt”.

De subliniat ca in cazul acestui tip de personalitate, primeaza nu sexualitatea, ci afectiunea, tandretea, iubirea. Ele sunt fundamentul care permite mai apoi manifestarea sexualitatii (idem, 82).

Depresivul si agresivitatea

Este de la sine inteles ca o personalitate marcata de angoasa de pierdere, de despartire, deci care se teme sa-i piarda pe cei din jurul sau, nu are cum sa-si manifeste direct agresivitatea, acest lucru putand duce la indepartarea celorlalti. Depresivul va construi asadar o ideologie pacifista, negand atat agresivitatea din interiorul lui, cat si pe cea din exterior. Atunci cand cineva manifesta agresivitatea asupra lui, o minimizeaza, o transforma in ceva inofensiv fata de care nu are rost sa reactioneze, justificandu-si astfel reactia pacifista, de aparenta superioritate morala, in realitate, o forma mascata de agresivitate. Practic, isi refuza propriile trairi, afecte. De multe ori se situeaza in rol de martir si de victima, neavand insa nicio problema cu a-l face pe celalalt sa se simta vinovat, desi agresivitatea celuilalt este starnita, practic, tocmai de umilinta lui rabdatoare. Si astfel, intr-o perfecta relatie sadomasochista, rolurile se inverseaza, iar „sfantul” devine „calaul” si „pacatosul”, „chinuitul”. Grija excesiva fata de partener, devenind sufocanta, este si ea o forma de agresivitate, un fel de „viol cu blandete” (idem, 83-85). La fel de agresive fata de celalalt, prin efectul de istovire pe care il declanseaza, sunt lamentarile, victimizarile, plangerile frecvente.

Cele doua reactii principale ale celui implicat intr-o relatie cu o persoana depresiva sunt: a) se simte din ce in ce mai vinovat si mai constrans sa se implice in relatia respectiva, b) realizeaza nefirescul sentimentului de culpabilitate sau doar i se pare prea greu de suportat acest sentiment si iese din relatie (idem, 85).

Dar agresivitatea depresivului poate lua si forma autoagresivitatii, atunci cand nu gaseste caile de a se manifesta in exterior. Este acea situatie in care reprosurile, acuzele pe care voia sa le adreseze celuilalt se intorc asupra siesi, ajungandu-se uneori pana la autodistrugere sau ura de sine (fie ea constienta sau nu). Uneori, ura de sine se declanseaza in primii ani de viata, cand copilul, considerand ca ar putea fi perceput ca rau (deci respins), intoarce asupra lui ceea ce ar vrea sa arate celor din jur, neinvatand asadar cum sa-si manifeste agresivitatea intr-un mod adecvat, cum ar fi de exemplu, la varsta adulta, o anumita atitudine sau o privire mai ferma. „Mania neputincioasa, agresivitatea frustrata, sentimentele de ura si de invidie pe care trebuie sa le reprimam in copilarie ne fac depresivi, ne lovesc, ne pun la podea, cu atat mai mult in copilarie, cand, din cauza dependentei si neajutorarii noastre, nu le putem admite. Numai atunci cand copilului ii este permis sa isi manifeste afectele si agresivitatea el poate invata cum sa procedeze cu ele. (…) Forma matura a elaborarii agresivitatii se poate obtine numai facand experiente cu propria agresivitate. Agresivitatea sanatoasa si constienta de sine este o componenta esentiala a sentimentului propriei valori, al sentimentului valabilitatii personalitatii naostre si mandriei noastre sanatoase” (idem, 87).

Agresivitatea intoarsa asupra propriei persoane nu se manifesta insa doar prin autoreprosuri, autopedepsire, ura de sine, autodistrugere, ci si prin somatizare, aceasta ajungand sa se manifeste inclusiv prin boli grave.

Somatic, exprimarea conflictelor psihice ale structurilor depresive poate consta in:

  • afectiuni ale cailor respiratorii (simbol al caii prin care se obtine ceva, se ia);
  • afectiuni ale intestinelor si stomacului (simbol al neputintei de a cere);
  • dureri de cap (mania reprimata)
  • tulburari alimentare precum anorexia sau bulimia (cand pierderea este compensata prin mancare);
  • adictii;
  • memorie deficitara (uita ceea ce si-au propus, un simbol al resemnarii ca oricum nu vor reusi sa realizeze ceva, deci mai bine sa renunte de la inceput, devalorizand, transformand acea situatie intr-o situatie care oricum nu merita osteneala);
  • oboseala generala, activitate scazuta (pentru ca prefera sa fie in cat mai putine situatii care pot genera emotii puternice: emotiile puternice pot duce la conflictul de a dori ceva ce nu pot avea, la dezamagire) (idem, 77-78).

Factorii ereditari si relatia cu mama

Aspectele depresive ale personalitatii se leaga de factorii ereditari pozitivi ai personalitatii si anume: o mare disponibilitate afectiva, capacitatea de a iubi, empatie ridicata. Pentru ca este greu sa te desprinzi de ceva in care investesti atat de mult, nu este deci de mirare ca aceasta prespune calitati precum fidelitatea, statornicia.

In ceea ce priveste factorii familiali, aici este fundamentala relatia cu mama, care poate genera doua situatii gresite: rasfatul si frustrarea. Din cauza dependentei de mama din prima perioada de viata, imaginea ei ajunge sa fie interiorizata de catre copil, devenind o parte a psihicului lui, iar felul in care acesta isi percepe mama se va manifesta apoi chiar in atitudinea pe care o va avea fata de el insusi, mai tarziu, mai ales ca adult.

In primul caz, al rasfatului, mamele care isi rasfata copiii sunt deseori ele insele personalitati depresive, caracterizate de angoasa de pierdere a iubirii copilului, astfel incat grija fata de acesta se manifesta excesiv, iar copilul nu are prilejul de a intelege ca renuntarile pot fi uneori atat necesare, cat si sanatoase. Aceste mame, in multe situatii mame singure sau dezamagite de partener, mame care isi concentreaza intreaga atentie asupra copilului, sunt mamele care isi doresc, la nivel subconstient, dependenta permanenta a acestuia fata de ele, astfel incat copilul sa ramana, cel putin la nivel emotional, „bebelus”. Sunt mamele care isi iau in brate copilul la primul tipat, care acopera cea mai mica suparare cu afectiune si tandrete, care se interpun intre copil si mediul exterior ca un scut menit sa-l protejeze pe acesta de orice neplacere, astfel incat copilul nici nu mai are prilejul sa-si exprime afectele si sa invete cum sa gaseasca singur solutii pentru disconfortul sau. Copilul ajunge deseori sa nu mai faca nimic fara aprobarea mamei, sa perceapa de multe ori mediul exterior ca fiind unul plin de pericole sau chiar sa nici nu mai aiba dorinte proprii, dezvoltand comoditate si asteptare pasiva. „Renuntarea masiva la dorinte, vointa si impulsuri aduce cu ea o lipsa generalizata de experienta in ceea ce priveste raporturile cu lumea, prin care individul este din ce in ce mai mult impins spre dependenta de altii. (…) Din cauza slabiciunii Eului sau, stapanirea vietii i se pare o sarcina monstruoasa de care se teme si in fata careia se resemneaza.” (idem, 90-92).

Cea de-a doua situatie este cea a frustrarii, in care apare tiparul mamei incapabile de prea multa iubire (de multe ori cu un istoric familial lipsit de afectiune, deci mama care a suferit, la randul ei, in propria copilarie) si care, din lipsa de empatie, nu intelege foarte bine trebuintele copilului. Acesta devine resemnat, ajungand sa perceapa lumea ca pe un loc de la care nu are nimic de asteptat (ulterioara lipsa de speranta a personalitatilor depresive, care invata sa fie puternice doar pentru a suporta situatia, nu si pentru a o schimba). Sunt pesimistii fara perspectiva unui viitor mai bun si care oricum nu se pot bucura de nimic din ceea ce au, anticipand totodata doar dezamagire in cazul in care ar incerca ceva. Pe langa resemnarea invatata de timpuriu, individul invata si ca nu merita sa fie iubit, capatand sentimente de inferioritate fata de ceilalti (idem, 95-98).

Astfel, imaginea interiorizata a mamei ajunge o parte importanta a psihicului copilului, determinand o parte a structurii sale de personalitate. Atunci cand aceasta imagine este reprezentata de o mama ostila sau una suprasolicitanta, respingerea fata de aceasta componenta interioara poate fi atat de mare, incat se poate ajunge chiar pana la sinucidere.

Ca un rezumat, structurile depresive pot prezenta aspecte diferite, in functie de cat de accentuat este tiparul personalitatii lor. Indivizii cu accente minime de personalitate depresiva sunt, asa cum am mai spus, persoanele cu capacitate foarte mare de empatizare (prin tendinta de identificare cu celalalt, data fiind slabiciunea si trecerea pe planul II a propriului Eu). De multe ori insa, aceasta persoana ajunge sa fie folosita de ceilalti si, identificand egoismul acestora si manifestand invidie fata de capacitatea lor de a obtine ceea ce isi doresc, depresivul ajunge sa-si ridice comportamentul la nivel de virtute si ideologie, pe baza unei asa-zise superioritati morale (idem, 113).

Specifice personalitatilor depresive sunt profesiile in domenii pedagogice sau caritabile, precum asistenta sociala (pentru ca depresivul se poate simti responsabil pentru tot, traind mai mult prin altii decat prin el insusi), religiozitatea (pentru ca presupune sacrificiu, smerenie, resemnare).

Exista diverse trepte ale personalitatii depresive, care pot corespunde cu contemplativii tihniti – introvertitii pasnici – modestii si timizii – cei care sunt inhhibati in exprimarea propriilor cereri si in autoafirmare – comozii si pasivii – cei caracterizati de asteptare pasiva si care se asteapta la o viata de trandavie – lipsitii de speranta – depresivii – melancolicii. Dupa aceasta limita pot urma adictiile (care intaresc doar temporar Eul) sau chiar sinuciderea (idem, 117).

 Celelalte trei structuri de personalitate vor fi prezentate in urmatoarele articole.

Bibliografie:

Riemann, Fritz, Formele fundamentale ale angoasei, Editura Trei, Bucuresti, 2005

Imagine: Vincent van Gogh, Sorrowing Old Man (At Eternity’s Gate), 1890

Lasa un comentariu

Facebook si parteneri

Loading

Sustinem

vegani romania

Implant dentar pret

Cauta un terapeut sau adreseaza o intrebare

16026 raspunsuri primite pentru 3300 intrebari